Excepţia a devenit regulă: fondul de salvare european, MES [Mecanismul european de stabilitate], face  acum parte din Uniunea monetară europeană. Acesta este menit salvării ţărilor din zona euro care nu pot sau nu doresc să respecte regulile jocului monezii comune. Iar prin crearea acestuia, salvatorii monezii unice nu numai că au ignorat promisiunile părinţilor fondatori ai Uniunii, ci şi clauza de non-salvare cuprinsă în tratatele europene. Echilibrul puterilor şi stabilitatea Uniunii monetare sunt astfel schimbate, şi probabil nu în sensul cel bun.
Întrucât de acum înainte, tânăra monedă este lipsită de principalul instrument de presiune principal care îi permitea să asigure coeziunea Uniunii: ameninţarea credibilă de a obliga ţările care nu se supun disciplinei bugetare şi care nu fac ce trebuie pentru a asigura competitivitatea economiilor lor de a asuma ele-însele  aceste încălcări. "Solidaritatea", iată noul cuvânt de ordine. MES organizează şi instituţionalizează responsabilitatea comunitară – fondul poate pune pe masă cel puţin o jumătate de miliard de euro de împrumuturi preferenţiale, o sumă care poate fi mărită la nevoie.

Băncile aşteaptă la colţ

Ajutorul este supus unor condiţii a căror severitate astăzi preaslăvită nu va dura. Deja, ţările care profită sau doresc să profite de acest ajutor mizează cu succes pe o relaxare a acestor condiţii. Spania, de exemplu, ar prefera să canalizeze direct aceste împrumuturi spre băncile sale, aflate la ananghie, şi astfel să evite să trebuiască să facă economii bugetare sau să-şi deschidă piaţa forţei de muncă.
Potenţialul de şantaj al ţărilor slabe din zona euro este ridicat şi va creşte atâta timp cât responsabilii politici  europeni vor avea convingerea că nu trebuie abandonat niciun stat membru.

Viaţa pe credit

Înfiinţarea acestui puternic fond de salvare euro deschide un nou capitol în istoria uniunii monetare. Pe lângă o Bancă Centrală Europeană care nu mai este chiar independentă faţă de sfera politică apare acum un fond anti-criză extrem de politizat. Prin intermediul acestor două instituţii – BCE şi MES – clasa politică are intenţia să reducă influenţa pieţelor financiare.
Diferenţele de solvabilitate între ţările din zona euro nu trebuie să mai conducă la diferenţe între ratele dobânzilor. Acumularea datoriilor devine astfel mai ieftină. O alegere riscantă, care poate facilita reformele în ţările în criză, dar poate şi – iar experienţa sugerează că este ceea ce se va întâmpla – încuraja ţările să opteze în mod durabil pentru un trai pe credit.  SURSA