Lumea post-sovietică, un proiect construit într-un mod atât de dureros, se prăbuşeşte. Odată cu prăbuşirea ei, soarta Ucrainei este pusă în balanţă. Mulţi reprezentanţi ai elitei politice, presei şi mediilor de afaceri se pregătesc pentru o viaţă îndelungată în tenebre. Ce altceva ar putea face? În cei doi ani de când este la putere, preşedintele Viktor Ianukovici a acaparat aproape toate structurile puterii. Ceea ce a făcut, alături de alţi politicieni din cadrul Partidului Regiunilor, nu poate fi numit altfel decât pur şi simplu “lovitură de stat”.
Prin modificarea Constituţiei, a redat vechi privilegii funcţiei de preşedinte, pe care, din simplă coincidenţă, o deţine în prezent. A marginalizat rolurile Guvernului, Parlamentului, sistemului judiciar, şi-a subordonat industria apărării, a închis vocile poporului şi opoziţiei.
În momentul de faţă, în Ucraina este pe cale să apară ceva ce seamănă cu regimul Alexandr Lukaşenko din Belarus. Există o singură diferenţă: Lukaşenko a avut nevoie de câţiva ani pentru a deveni dictator, în timp ce Ianukovici a devenit dictator folosindu-se de prerogativele de care dispune ca preşedinte, un proces care s-a derulat sub indiferenţa totală a societăţii ucrainene.
Toate acestea confirmă încă o dată teoria analiştilor care spun deschis că “revoluţia portocalie” din 2004 nu a fost aspiraţia societăţii ucrainene spre democraţie, ci spre bogăţie. Un populist iresponsabil în timpul “revoluţiei”, Viktor Iuşcenko a devenit, pentru scurt timp, idolul a milioane de ucraineni.
Un cetăţean care vota cu Iuşcenko nu exprima susţinere pentru libertate, ci pentru prosperitate. Modul de gândire al acestui alegător era simplu: dat fiind că Iuşcenko ne poate plăti la timp, poate oferi prosperitate Ucrainei. Acum, dezamăgirea simţită în urmă cu câţiva ani de cei care votaseră iniţial cu Iuşcenko este simţită de electoratul sărac şi marginalizat al lui Ianukovici.  Mai mult pe...