A interveni sau nu? Asemeni conflictului dintre franchişti şi republicani în anii 30, războiul civil sirian pune europenii în faţa unei dileme care pendulează între conştinţă şi Realpolitik. Cu o modificare a percepţiei în fiecare tabără şi la fiecare nou masacru.
Acum douăzeci de ani, filosoful francez Bernard-Henri Lévy compara războiul din Spania cu conflictul bosniac, considerând războiul din Bosnia drept o luptă împotriva reapariţiei fascismului european sub forma naţionalismului criminal sârb.
Această analiză era exagerată. Bosnia a fost un conflict armat între naţionalisme, croat şi sârb, cu un tânăr naţionalism bosniac mult mai puţin periculos, deoarece era practic neînarmat. Deşi acest conflict a dus la masacrul de la Srebrenica, primul act de genocid din Europa de la Al Doilea Război Mondial încoace, în zilele de astăzi este totuşi mai uşor să găseşti moştenitori ai fascismului european în Europa Occidentală decât în Balcani (cu excepţia notabilă a Greciei cu Zorii Aurii).
Un nou "Fascintern"
Bosnia nu a fost un "război civil spaniol al vremurilor noastre", fiindcă cei care au intervenit militar în cele din urmă, punând capăt viselor sârbeşti de victorie şi impunând un acord de pace şubred, sunt democraţiile, şi nu aliaţii străini ai lui Karadžić şi ai lui Mladić.
Acum, Siria este cea poreclită "noua Bosnie", pentru a sublinia inacţiunea internaţională în faţa escaladării măcelului. Dar într-adevăr, Siria merită mai mult calificativul de nouă Spanie, mai ales din cauza participării masive în conflict a unor ţări terţe.
Regimul lui Bashar al-Assad nu ar putea supravieţui fără umbrela diplomatică desfăşurată de către Rusia, fără transferurile de arme iraniene, şi fără carnea de tun furnizată de Hezbollah-ul libanez. Într-o declaraţie recentă, liderul acesteia din urmă, şeicul Hassan Nasrallah, a confirmat pentru prima oară public că soarta Libanului şi a mişcării palestiniene depindea de victoria lui al-Assad. El i-a calificat drept takfiris, sau apostaţi, pe opozanţii politici ai preşedintelui sirian (ştiind că alauiţii care îl sprijină pe Assad sunt ei-înşişi o ramură eretică a islamului şiit) şi a anunţat lupta până la ultima picătură de sânge.
Drept răspuns, trei rachete Katiuşa au fost trase asupra părţii din Beirut care este controlată de Hezbollah, şi unul dintre liderii insurgenţilor sirieni a sugerat armatei libaneze să se ocupe de Hezbollah, căci altfel, a declarat acesta , "ne vom ocupa noi". Dar nu mai există pericolul ca războiul să treacă graniţele Siriei, vorbim de un fapt împlinit, o dată cu explozia, acum două săptămâni, a două maşini-capcană, în oraşul de frontieră turc Reyhanli. Ele au provocat moartea a 50 de persoane. Turcia nu a fost atacată de insurgenţi, ci probabil de forţele guvernamentale siriene sau de aliaţii lor.
Rusia, Iranul şi Hezbollah sunt o formă contemporană a "Fascintern" de pe vremea războiului civil din Spania [ţările fasciste care ajutau guvernul spaniol: Germania şi Italia; referinţă la Komintern din anii '30 condus de URSS], deşi în Siria de astăzi, spre deosebire de Spania din anii '30, guvernul este cel care reprezintă dictatura, şi nu opoziţia înarmată. Dar de partea insurgenţilor se regăseşte "Sunnintern" – Internaţionala sunită – cu Turcia, Arabia Saudită şi Qatar, care le furnizează bani, arme şi oameni.
Mai multe in PRESSEUROP
Niciun comentariu: