În 27 mai, cei Douăzeci şi Şapte au decis ridicarea embargoului asupra livrărilor de armament către rebelii sirieni începând cu 1 iunie, susţinând în acelaşi timp organizarea unei conferinţe pentru pace, la jumătatea lunii iunie, la Geneva. Un început de reacţie salutată de Die Tageszeitung, pentru care pasivitatea nu mai este o opţiune.
Avem tot dreptul să le reproşăm britanicilor şi francezilor că se grăbesc să apeleze la soluţii militare atunci când izbucnesc, undeva în lume, conflicte armate. Ei au însă o scuză: sunt gata să ia o decizie dacă nu mai vor să asiste pasiv la crime de război, cum sunt cele din Siria. În schimb, ministrul german al Afacerilor externe, Guido Westerwelle, avertizează şi îşi face griji necontenit.
Dar pe cât de diferite sunt poziţiile europenilor când îşi pun întrebarea dacă ar trebui să-i înarmeze pe rebelii din Siria, pe atât de uniţi sunt ei la alt capitol: Europa nu-i mai susţine pe insurgenţi cu aceeaşi fermitate ca la început. Miniştrii de Externe din Europa se confruntă cu două puncte de cotitură în ceea ce priveşte conflictul din Siria: pe de o parte, cu amestecul direct în conflict al organizaţiei libaneze Hezbollah – care ar putea transforma războiul civil într-o adevărată deflagraţie – şi, pe de altă parte, cu preponderenţa crescândă a grupărilor jihadiste şi islamiste în tabăra rebelilor.
Occidentul e din ce în mai îngrijorat la gândul că luptătorii cu steaguri negre şi bărbi lungi ar putea să ia comanda în caz că regimul lui Assad va cădea. Tot mai mulţi pun la îndoială faptul că grupările care dau acum tonul în rezistenţa din Siria plănuiesc într-adevăr ceva ce ar avea de a face cu democraţia şi cu respectul faţă de minorităţi.
Neimplicarea nu e o opţiune
Numai în acest context putem înţelege de ce occidentalii cer cu atâta de insistenţă o conferinţă internaţională dedicată Siriei. Strategia Occidentului în chestiunea siriană a fost din capul locului neimplicarea. Această atitudine părea rezonabilă de vreme ce nu încăpea îndoială că zilele lui Assad erau oricum numărate.
Între timp, atât europenii, cât şi americanii s-au lămurit că Assad are încă destui susţinători: alauiţii, printre care se numără şi el; minoritatea creştină care nu are încredere în sunniţi; în sfârşit, partizanii şi profitorii sistemului şi ai Partidului Baas, aflat la guvernare. Susţinătorii regimului reprezintă, în total, cam o treime din populaţie.
Neimplicarea nu e totuşi o opţiune pentru europeni. Precauţia nu a folosit decât regimului lui Assad. E o iluzie să crezi că, dacă nu faci nimic, rămâi nevinovat. Sirienii vor învinui şi Vestul pentru moartea a peste şaptezeci de mii de oameni în ultimii doi ani.
.jpg)
Niciun comentariu: