VIDEO: Premiera teatrala: “O scrisoare pierduta”

O intilnire cu I.L. Caragiale e intotdeauna un eveniment, cu atit mai mult atunci cind spectacolul este o reusita. Iar montarea “Scrisorii pierdute” la Teatrul Bacovia, in regia lui Dumitru Lazar Fulga, intruneste destule calitati – actoricesti si regizorale – ca sa putem socoti spectacolul o reusita.

Ba, inca una chiar memorabila, intrucit traditia incetatenita de Sica Alexandrescu, Liviu Ciulei, Radu Beligan etc. a fost abandonata, in favoarea unei modernitati expresive ce se confunda cu realitatile zilelor noastre.

De altfel, o montare traditionalista nici nu si-ar fi avut rostul. O piesa de Caragiale, ca orice capodopera te poate inalta sau strivi cu aceiasi precizie.

Lazar Fulga nu s-a lasat strivit, ci dimpotriva a urmarit cu asiduitate o idee integratoare intr-un spectacol care-l putea fura usor in mai multe directii. Spectacolul nu este o comedie deconectanta. N-a vrut-o nici Cariagiale, nici Mitrus Fulga, n-am fi dorit-o nici noi.

Starea spirituala a existentei noastre nu este una de hirjoana intru anestezierea intrebarilor dramatice. Adrian Gazdaru (interpretul lui Tipatescu) se intreba daca “poporul romin nu s-a schimbat deloc din 1884 (cind a fost scrisa piesa) si pina astazi”?

Cu siguranta, nu. As zice chiar ca moralmente a decazut destul de mult. Cred ca asta-i si motivul pentru care regizorul a montat piesa intr-o cheie usor caricaturala, cu accente trecatoare de mafiotism, ironizate prin jocul actoricesc a lui Bogdan Matei (Farfuridi) si al lui Stefan Alexiu(Brinzovenescu), dublati de o coloana sonora care nu spune nimic.

Ambitia notabila a lui Mitrus Fulga de a ne convinge de perenitatea capodoperei, de faptul ca “vremea” lui Caragiale n-a trecut nicidecum, este justificata si de gindirea taberelor politice in alb-negru, chiar si ale lui Tipatescu si Zoei, ale lui Trahanache si Catavencu.

Scenografia Cristinei Ciobanu (nu foarte generoasa in distribuia spatiului de joc) este gindita tot in culori contrastante, cu figure caricaturale si o tribuna politica inclinat totemica. Totemuri grobiene, ca insasi politicienii tarii.

Succesul montarii se datoreaza, in masura covirsitoare, jocului actorilor, incepind cu Adrian Gazdaru (Tipatescu) a carui evolutie minutios elaborata traverseaza momente remarcabile, prin consistenta si constructia muntios elaborata a personajului, cu o fina dozare a mijloacelor de expresie si cu o pilduitoare vitalitate.

Florina Gazdaru (Zoe) evolueaza motivat, cu o excelenta intuitie a psihologiei personajului. Prin jocul lor Adrian si Florina Gazdaru sublineaza faptul ca cei doi amanti (Tipatescu – Zoe) nici macar nu se iubesc, ci sint legati de lantul si interesele puterii, prizonieri ai acesteia, chiar daca intimplator scapa de belea prin prostia si onestitatea Cetateanului turmentat.

Acesta e jucat de Ion Goranda cu un aplomb si un farmec inconfundabil.

Viorel Baltag aduce cu rafinament noi trasaturi de caracter ale politicianului din timpul nostru; crud, siret, fara mila si fara scrupule, un ins politic ferit cu totul de comicul exterior al altor intruchipari din istoria acestui personaj fara moarte.

Vivacitatea spectacolului vine si dinspre cuplul Farfuridi – Brinzovenescu in care Bogdan Matei si Stefan Alexiu stirnesc adesea un haz contagios, fie prin atitudinile lor de mafiotism estradistic, fie prin alternarea unui politicianism de o imbecilitate fara cusur.

Valentin Braniste intruchipeaza un Nae Catavencu visceral, santajist fara rusine, insa bataios si fara scrupule cind e vorba de cariera sa politica, slugarnic si umil cind e prins la strimtoare.

O excelenta pata de culoare aduce in spectacol Firuta Apetrei (Dandanache), jucind in travesti un personaj idiotit, la fel de santajist ca Nae Catavencu, mai perseverent, totusi, si de doua ori mai canalie decit primul.

Actrita izbuteste un joc foarte expresiv, cu momente de mare suprafata comica. In contrast cu Firuta Apetrei, actorul Dumitru Rusu creioneaza in rolul lui Ghita Pristanda un politai plingacios, acuzind “remuneratia mica dupa buget”.

Aceasta-i insa, o justificare a raptului de mica intindere si nu o jelanie palida. Ori, Ghita Pristanda este si el mafiotit, sluga puterii, deloc sfios cind e vorba “sa-i pupe-n bot si sa pape tot”.

Este acest nou spectacol cu “O scrisoare pierduta” un eveniment teatral? Evident, da. Avem motive suficiente de a considera noua varianta de spectacol o contributie bine venita la intregirea imaginii despre perenitatea operei lui Caragiale. “Scrisoarea” este montata acum in linia unei modernitati bine temperate.

Vasile PRUTEANU