De la reprimarea sindicatelor britanice până la înfrângerea militară a Argentinei în Insulele Falkland, cei 11 ani de guvernare ai lui Margaret Thatcher au declanşat schimbări seismice în peisajul economic şi politic al ţării. Moştenirea ei, resimţită pe termen lung, continuă să fie dezbătută.
Au trecut mai mult de două decenii de când Margaret Thatcher, cu ochii înlăcrimaţi, a părăsit pentru ultima dată reşedinţa din 10 Downing Street în calitate de prim-ministru. Unii au fost trişti, alţii s-au bucurat, dar nimeni nu a scăpat din vedere semnificaţia acelui moment. Se lăsase cortina peste o guvernare care a definit şi în acelaşi timp a transformat această ţară – la bine şi la rău. În amurgul anilor săi la periferia politicii britanice ea nu a făcut nimic pentru a schimba acest lucru.
Anii 1970 parcă aparţin unei alte epoci; nu numai Marea Britanie, ci lumea întreagă s-a schimbat. Dar înflăcărarea pe care a stârnit-o în ziua în care şi-a luat în primire mandatul este la fel de vie acum ca şi atunci. Disensiunile care încă mai sunt resimţite la ora actuală în Marea Britanie, datează din ziua în care şi-a părăsit biroul. A fost un epitaf rar, care nu a fost prefaţat cu sentimentul “fie că ne-a plăcut sau nu”.
Convingere de oţel
Poate că a înţeles că avea să devină un personaj care va crea disensiuni, din moment ce a citat celebra rugăciune a Sfântului Francisc, după prima ei victorie în alegeri, cerând ca “acolo unde există discordie, eu o să aduc armonie”. Dar încrederea nezdruncinată cu care a preluat mai întâi conducerea Partidului Conservator, şi mai apoi cea a ţării – şi care contrasta cu starea dezordonată şi depresivă a ambelor – a fost în acelaşi timp un semn al puterii ei, şi, în cele din urmă, al slăbiciunii ei fatale.
Fără încăpăţânarea de care a dat dovadă – fie în privinţa unei politici monetare sănătoase, bazată pe cursul pieţei, sau a “capitalismului popular”(care permite oricărui particular să cumpere acţiuni ale companiilor), sau a vânzării locuinţelor sociale [construite de către municipalităţi], sau, după 1988, în combaterea schimbărilor climatice – nu ar fi fost în măsură să realizeze tot ceea ce a făcut. Dar au fost vremuri când refuzul ei de a face orice compromis i-a făcut viaţa politică mai grea decât ar fi fost necesar şi, în cele din urmă, au condus la desconsiderarea ei.
Departe de contribuabilii ei
Războiul Malvinelor, văzut din perspectiva victoriei, a fost, probabil, momentul ei de glorie. Dar poate că acest război ar fi putut fi evitat, dacă ea nu ar fi refuzat orice tratative. Să nu fi existat oare nicio modalitate de a diminua puterea excesiv perturbatoare a sindicatelor, evitând traumatismele cauzate de greva minerilor? Şi am fi putut oare realiza, mai devreme, pacea cu Irlanda de Nord? Cei care o susţin ar spune Nu; refuzul ei de a ceda – după explozia bombei de la Brighton din 1984, să spunem – a fost necesar. Lăsând la o parte Irlanda de Nord, poate, detractorii ei ar afirma contrariul. Nici la ora actuală nu s-a ajuns la un compromis în privinţa acestor subiecte, şi o urmă adâncă de amărăciune persistă în sferele politice britanice.
În virtutea originilor ei foarte modeste – adesea batjocorită în calitate de fiică de băcan – şi a faptului de a fi o femeie într-o lume a bărbaţilor, lucru şi mai pronunţat atunci decât acum, ea nu a avut altă posibilitate decât să se lupte din greu şi să fie un outsider.
Ceea ce la început a fost considerat ca o calitate, totuşi, cu timpul s-a transformat într-un reproş, pe măsură ce a dat dovadă că a pierdut legătura cu structura de bază de unde şi-a tras forţa. Revolta “poll tax” [taxei pe cap de locuitor] – unul dintre puţinele cazuri în care doamna care nu îşi schimbă niciodată părerea a trebuit să renunţe la o idee – a arătat cât de mult s-a despris de contribuabilii ei, ale căror interese pretinsese înverşunat că le va apăra mai presus de toate.
Şi foarte multe dintre aceste politici cu care numele ei este asociat şi în ziua de azi îşi păstrează aspectele negative pentru care au fost combătute şi atunci. Vânzările locuinţelor aparţinând municipalităţilor au epuizat stocul de locuinţe sociale, generând o notă de plată pe care ţara încă o mai plăteşte. Capitalismul popular a produs noi acţionari, dar şi noi perdanţi, de asemenea, atunci când a lovit criza financiară. “Big Bang”-ul care a eliberat tranzacţiile financiare din The City [cartierul financiar al Londrei] de multe dintre constrângerile precedente, poate de asemenea fi considerat, retrospectiv, ca punctul de origine al exceselor la care s-a ajuns în anii 1990 şi 2000. Smulgerea colţilor sindicatelor – care, printre alte efecte benefice, a permis crearea unor noi întreprinderi, cum ar The Independent – poate fi argumentat că a contribuit de asemenea la problemele legate de salariile mici şi de productivitatea scăzută în economia actuală, în mare măsură dereglementată.
Niciun comentariu: