Povestea fraudelor electorale în România din 1870 încoace. „Revoluţia statului împotriva cetăţenilor săi”

Mita, bătăile, furtul voturilor, campaniile denigratoare, manipularea şi abuzurile au apărut odată cu primele alegeri organizate în ţara noastră. În ultimii 150 de ani, n-a existat, practic, nici măcar un singur scrutin cu adevărat liber şi democrat. Multe dintre metehnele actuale au corespondent la 1870.

România n-a cunoscut, în istoria sa, alegeri cu adevărat democratice. Legendele născute în special după Revoluţia din 1989, care avansau existenţa unei aşa-numite „perioade de aur“ a democraţiei din ţara noastră în anii interbelici (dar şi, ca variaţie, perioada 1880-1910), sunt fără fundament real. Toate problemele identificate de presă şi de societatea civilă – deficienţele votului uninominal, mita electorală, finanţarea ilegală, sprijinirea interesată a politicienilor de clanurile interlope, implicarea ilegală a organelor statului – vor afecta probabil şi alegerile de duminică aşa cum s-a întâmplat şi în secolul al XIX-lea, în anii interbelici şi după 1990.

Încă de la primele încercări de alegeri din ţările române, votul a eşuat într-o mascaradă. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, manipularea opiniei publice, folosirea autorităţilor statului (poliţie, jandarmerie, judecători, prefecţi, primari etc) şi violenţa deveniseră uzuale în România la „alegerile“ pentru Parlament. Piesele de teatru ale lui Ion Luca Caragiale reflectă – într-o notă ironică, e drept – realităţile din preajma anului 1900. La acel moment, se înfruntau două tabere majore: Partidul Conservator şi Partidul Liberal. Paradoxal pentru percepţia din zilele noastre, liberalii reprezentau stânga politică (motiv pentru care erau şi porecliţi „roşiii“), iar conservatorii – dreapta politică („albii“).

„PRIMARII TRĂDĂTORI MERITĂ PEDEAPSĂ“

Ca şi acum, războiul era total între cele două tabere, iar potenţialul distructiv – nemărginit. Ajutaţi de Constituţie şi de Regele Carol I, oamenii lui I.C. Brătianu au realizat, între 1876 şi 1888, „marea guvernare liberală“. Alegerile erau un simulacru, legea făcând-o, cu bâta, funcţionarii regimului aflat la putere. „Opoziţia Unită (termen dat asocierii între conservatori şi dizidenţii liberali) s-a constituit pe fondul accelerării procesului de distrugere a oricărei credibilităţi a votului democratic, campaniile electorale atingând cote paroxistice, motiv pentru care obţinerea unei victorii împotriva guvernului pe cale legală părea imposibilă“, analizează anii 1880 istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Constantin Argetoianu, politician conservator, nota în memoriile sale: „Această Opoziţie Unită din 1887 a fost o formaţiune tipic românească: într-însa totul era negativ şi nimic pozitiv – să răstoarne, bine, dar ce să puie în loc?“.

Povestea traseiştilor politici a început acum 120 de ani. În decembrie 1887, I.C. Brătianu, şeful guvernului şi al liberalilor, a dizolvat Parlamentul şi a convocat noi alegeri pentru a-i elimina pe numeroşii parlamentari liberali care dezertaseră din partid şi care-l încurcau teribil (un fel de UNPR avant la lettre). Campania şi alegerile pentru noul Legislativ sunt emblematice pentru abuzurile Puterii. Conservatorul Nicolae Filipescu denunţa de la tribuna Parlamentului metodele folosite: „(…) La alegerea delegaţilor pentru colegiul III de Brăila, în comuna Viziru, primarul n-a lăsat să se introducă în urnă decât acele bilete ale administraţiei care erau scrise de mâna notarului şi ajutorului de primar şi care purtau numele candidaţilor administraţiunei. Aceste buletine, scrise chiar de mâna lor, le am aici“.

Acelaşi Filipescu demonstra cum, după alegeri, guvernul, prin prefecţii săi, ordona să se facă anchetă, pentru a afla cine a îndrăznit să „trădeze“. Iată un raport al ajutorului de subprefect din plasa (unitate administrativă) Vlădeni: „În urma însărcinărei ce mi-aţi dat de a vă descoperi pe toţi acei funcţionari trădători, făcând scrupuloase cercetări atât direct, cât şi indirect, am constatat că funcţionarii din această plasă, notaţi pe contrapagină, nu numai că au lucrat contra administraţiunei, dar au fost şi uneltele opoziţiunei în alegerea deputatului Filipescu şi astfel merită, dle prefect, pedeapsă, căci dacă d-voastră aţi lăsa nepedepsiţi aceşti trădători, nu numai că s-ar încuraja trădările, dar la timp opoziţiunea va avea din administraţiunea noastră comunală o armă puternică a lucre contra guvernului, căci toţi aceşti funcţionari au fost şi sunt, după cum am zis, uneltele opoziţiunei“.

CĂLCAŢI ÎN PICIOARE DE ESCADROANELE ARMATEI

Conform aceleiaşi depoziţii a lui Filipescu, doi alegători fuseseră obligaţi de poliţie să semneze o declaraţie prin care recunoşteau că au luat bani de la opoziţie: „Astăzi am fost ridicaţi şi arestaţi de către prefectul judeţului şi de procurorul însoţiţi de 30 de gardişti, bătuţi şi percheziţionaţi fără intervenirea dlui judecător de instrucţie, smulgându-ni-se iscăliturile pentru nişte declaraţiuni ce nu le-am făcut“.

Între 1885 şi 1888 s-a produs, conform cercetărilor lui Alex Mihai Stoenescu („Istoria loviturilor de stat în România“), „cel mai mare număr de crime politice, murind înjunghiaţi, împuşcaţi sau în bătaie, la fiecare alegeri, numeroşi agenţi electorali, funcţionari sau chiar alegători“ atât de la liberali, cât şi de la conservatori. Numeroase alte incidente, cu armata scoasă de liberali în stradă la manifestaţiile opoziţiei, cu oameni bătuţi crunt şi călcaţi în picioare cu caii de escadroanele de cavalerie pe străzile Bucureştiului şi chiar atentate asupra unor politicieni, întregesc tabloul acestor prime decenii de „democraţie“ românească.

Atmosfera politică din România în pragul secolului al XX-lea era creionată de cunoscutul politician Constantin Argetoianu: „Lunga guvernare a lui Ion Brătianu şi sectarismul liberalilor, al «roşilor», cum se zicea atunci, înteţise urile de partid până la paroxism şi antagonismul politic otrăvise toate raporturile dintre oameni, până şi relaţiunile de familie. În multe case fraţii şi cumnaţii nu-şi mai vorbeau între ei şi violenţele verbale, de stradă, prin cluburi, prin cafenele, prin saloane, acopereau nu numai un adânc dispreţ reciproc, dar şi regretul de a nu-şi putea înfige unii altora pumnalul în piept, de frica ocnei. Ţara era împărţită în două, în guvernamentali şi opozanţi, în liberali şi conservatori sau roşii şi albi, cum li se zicea încă“.

Fraţii nu-şi mai vorbeau şi violenţele verbale, de stradă, prin cluburi, prin cafenele, prin saloane, acopereau nu numai un adânc dispreţ reciproc, dar şi regretul de a nu-şi putea înfige unii altora pumnalul în piept.

Constantin Argetoianu
politician conservator, despre situaţia politică din România în preajma anilor 1900

JUDEŢUL CU UN SINGUR ALEGĂTOR

Reformele electorale ale lui Alexandru Ioan Cuza, puse în practică prin lovitura de stat din 2 mai 1864, au sporit substanţial numărul alegătorilor, mărindu-l de la 5.002 persoane la peste 750.000. Cum arătau alegerile în ţările române înainte de această emancipare făcută cu forţa ne povesteşte istoricul A. D. Xenopol, în „Istoria partidelor politice în România“: „(…) Erau judeţe în care numărul de alegători abia ajungea la 5, iar în cel al Izmailului (n.r. – judeţ din Basarabia de Sud anexat ulterior de Rusia şi aflat astăzi în Ucraina) nu era decât unul singur, vestitul Vladimir Stoica, care se convoca pe el însuşi în ziua alegerilor, constituia el singur biroul electoral şi subsemna în procesul-verbal al alegerei tot el, şi ca preşedinte, şi ca secretar, şi ca corp electoral şi, în sfârşit, se alegea pe el însuşi, «cu majoritatea de vot, adecă unanimitatea»“.

ALEGRILE, „REVOLUŢIA STATULUI ÎMPOTRIVA CETĂŢEANULUI“

Sistemul românesc a fost caracterizat, încă de la început, de sintagma uzitată acum: „democraţie originală“. La alegerea Parlamentului, voinţa suveranului era mult mai importantă decât cea a alegătorilor. „Regele a acceptat, de fapt, modificarea Constituţiei prea liberale de la 1866, copiată după Constituţia belgiană de la 1831, sub guvernul Lascăr Catargiu (1871-1876, conservator), inversând datele democraţiei parlamentare. În timp ce, în ţările occidentale, şeful statului face alegeri şi numeşte prim-ministru pe reprezentantul partidului care a reuşit să obţină majoritatea electorală, la noi procedura era inversată. Şeful statului îl numea pe prim-ministru, care convoca administraţia şi organiza alegeri, obţinând automat un rezultat favorabil partidului din care făcea parte primul-ministru numit de rege“ (Dan Amedeo Lăzărescu, „Confesiuni. Dialoguri realizate de Radu Ţoancă“).

CAMPANIA ELECTORALĂ NEGATIVĂ ÎN 1914

Liberalul I.G. Duca descria, în „Amintiri politice“, cum opoziţia conservatoare se opunea reformei electorale iniţiate de liberali în pragul Primului Război Mondial. Duca, al cărui partid guverna, era indignat de manevrele opoziţiei: „(…) Filipescu şi toţi proprietarii mari au dat o luptă desperată. N-a fost violenţă la care să nu fi recurs, n-a fost calomnie de la care să se fi dat în lături“.

Campania negativă pe care se axează acum partidele este oglinda celei de la începutul anilor 1900. Iată ce scria I.G. Duca: „Aci era incontestabil punctul slab al luptei pentru noi. Filipescu a înţeles-o şi a măgulit toate interesele şi toate micile patimi ale alegătorului de colegii restrânse. A publicat o broşură a cărei temă era următoarea: «Voi, care azi sunteţi tot, vreţi mâine să nu mai fiţi nimic – votaţi pe liberali! Colegiul unic înseamnă egalitatea dintre voi şi ţiganul care vă mână caii pe capră». Pentru proprietari, formula era: «Vreţi să vi se ia avuţiile şi să fiţi sărăciţi, votaţi reformele liberale!». Şi argumentele acestea simpliste au prins. În vizitele electorale ne izbeam mereu de efectele produse de ele“.

„UN COLONEL ISTERIC URLA: «SPARGEŢI CAPETELE!»“

Acelaşi I.G. Duca povesteşte cum Partidul Liberal a acţionat pentru ca doi transilvăneni să nu fie aleşi deputaţi: „Ivindu-se nişte vacanţe parlamentare (n.r. – locuri vacante în Parlament), Federaţia Unionistă se gândise să propună candidaturile celor doi mai de seamă agitatori ardeleni aflători în ţară, anume Părintele Lucaci şi Octavian Goga. (…) Nu ne convenea deloc ca să fie aleşi. Am hotărât deci să combatem candidaturile lor. Lupta a fost aprigă, opoziţia intervenţionistă şi-a concentrat toate puterile şi mai ales la Caracal, unde candida Goga, Filipescu s-a avântat în învălmăşeala electorală şi a fost demn de gloriile lui trecute: precedat de o întreagă echipă de bătăuşi vestiţi, conduşi de un atlet de meserie, un anume Condruţ, s-a dedat în întrunirile de mahalale la cele mai nesăbuite violenţe oratorice şi drept culmea a înjurat grav pe poliţaiul oraşului, un biet funcţionar de carieră, care îşi făcea cinstit şi modest datoria. (…) “.

Perioada interbelică n-a diferit de cea de dinaintea Primului Război Mondial. Grigore Gafencu, ziarist şi politician ţărănist, a trăit momente dramatice în campania electorală din 1931, în Judeţul Caliacra (atunci aparţinând încă României, acum în Bulgaria), unde candida pentru deputăţie din partea PNŢ. În „Însemnări politice“, Gafencu descria alegerile organizate de PNL: „S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. (...) Am fost respins de la secţiile de votare cu baioneta în piept. Un colonel isteric  ̶  Bolintineanu  ̶  urla de dimineaţă: «daţi-i îndărăt, spargeţi capetele cu patul puştii!». La o secţie  ̶  singura!  ̶  delegaţii au pătruns în urma judecătorului. Au fost daţi afară de judecător şi de un căpitan de infanterie. Pretutindeni, jandarmii şi armata, comandaţi de bătăuşi, brutalizau, ameninţau şi împiedicau de la vot cetăţenii. Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă. Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului, prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului «civil». (...) La fiecare mişcare eram arestaţi şi trebuia să ne eliberăm cu forţa. La secţia de votare Ceamurlia suntem opriţi de soldaţi din cavalerie. Se încarcă în faţa noastră carabinele. Doi bătăuşi macedoneni, dintre care unul, un criminal cunoscut, comandau armata“.

„GRUPURI DE ŢĂRANI INTERZICEAU OPOZIŢIEI SĂ INTRE ÎN SATE“

Prof. Ioan Scurtu, în „Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică“, scrie, la rândul său, despre alegerile din 1929, organizate de PNŢ: „Sătenii, convinşi că, în sfârşit, aveau guvernul lor naţional-ţărănesc prezidat de Iuliu Maniu, nu au acceptat ca în localitatea lor să facă propagandă partidele din opoziţie. La marginea satelor se constituiseră grupuri de ţărani înarmaţi cu ciomege, sape şi coase, care interziceau pur şi simplu reprezentanţilor partidelor din opoziţie să intre în sat“. Pe tron se afla, în acel moment, Regele Carol al II-lea.

La fel ca şi în zilele noastre, în Parlamentul interbelic se aciuaseră interlopi. Ziaristul Nicolae Carandino descria în „Nopţi albe şi zile negre“: „O amintire îmi stăruie în minte despre acest Robu, prinţul bătăuşilor gogo-cuzişti. Eram în incinta Camerei, martor la o agresiune. Robu frângea nişte scaune şi bătea cu picioarele respective ceva deputaţi. Furlugean, chestor al Camerei liberale şi însărcinat în această calitate cu paza, s-a apropiat de grup şi, cu un aer de supremă indiferenţă, a prins între degete bicepsul «robului». Dintr-o dată acesta s-a oprit şi, fără să lase din mână prada, a întors ochii cu mai mult respect decât spaimă. Îşi găsise naşul. După ce «bătaia» s-a potolit, chestorul şi cuzistul s-au plimbat alene pe culoar. Discutau şi îşi pipăiau muşchii“.

Filipescu s-a avântat în învălmăşeală şi, precedat de o întreagă echipă de bătăuşi vestiţi, conduşi de un atlet de meserie, un anume Condruţ, s-a dedat în întrunirile de mahalale la cele mai nesăbuite violenţe şi a înjurat grav pe poliţaiul oraşului.

I.G. Duca
politician liberal, despre alegerile din 1915

60
de ani neîntrerupt a fost condusă România prin dictatură în secolul trecut, între1930 şi 1990.

PATRU DECENII DE MASCARADĂ, DOUĂ DE HAOS

În perioada dictaturii comuniste, după 1947, alegerile erau formale. Nu exista campanie electoral reală. La funcţii candidau activişti din cadrul PCR, dar se ştia dinainte cine trebuie să câştige. O mare parte din populaţie nu se prezenta.

Foarte mulţi dintre cei care mergeau totuşi la scrutin, împinşi de frica de a nu fi sancţionaţi la serviciu, scriau pe buletinele de vot revendicări precum „vrem pâine“, „vrem program la televizor“ sau „vrem căldură“. Nu lipseau înjurăturile la adresa comuniştilor şi a lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni nu se obosea să citească acea maculatură. Invariabil, în presă se anunţa triumfal că „la vot s-a înregistrat o prezenţă de 99,99 la sută, iar tovarăşul X a fost ales în funcţie cu 99,99 la sută din voturi“.

După căderea comunismului, alegerile generale din 1990 şi cele din 1992 au fost un arc peste timp până la cele din 1946. FSN, partid aflat la putere, condus de Ion Iliescu şi moştenitor al PCR, a folosit toate pârghiile pentru a câştiga. Aproape întreaga presă, televiziunea (nu existau posturi private) şi radioul au dus o campanile furibundă împotriva reînfiinţatelor PNL şi PNŢ, care au fost infiltrate de Securitate cu agenţi. N-au lipsit manipulările, fraudele, bătăile, manifestaţiile opoziţiei fiind înăbuşite cu jandarmii, armata şi, din când în când, cu minerii.

Primele alegeri în care foştii comunişti au pierdut au fost în 1996, când coaliţia partidelor istorice şi a forţelor civice (CDR) a câştigat atât Parlamentul, cât şi Preşedinţia. A fost o victorie de moment, după patru ani ex-comuniştii revenind în forţă la putere.

Alegerile din 2004 şi cele din 2008 au fost marcate de scandaluri, bătăi între echipele candidaţilor, campanii de manipulare şi denigrare, implicare a serviciilor secrete cu dosare şi interceptări ale convorbirilor telefonice. Atât în 2004, cât şi în 2008, învinşii au contestat rezultatele finale, iar presa a acuzat, cu probe, că s-au practicat pe larg mita şi turismul electoral, intimidările şi înţelegerile unora dintre candidaţi cu clanurile interlope, a căror mobilizare, în condiţiile scăderii permanente a prezenţei la vot, a devenit tot mai importantă.

sursa: http://adevarul.ro/cultura

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/povestea-fraudelor-electorale-romania-1870-incoace-revolutia-statului-i