» » » » » » Sunt euroscepticii o şansă pentru Europa?


Valul anti-UE anunţat de sondaje înainte de alegerile europene nu va demola instituţiile. Dimpotrivă, ar putea chiar să reprezinte ocazia, pentru o clasă politică adormită şi în lipsă de idei, de a-şi reveni.
Ar trebui să ne temem de eurosceptici? Vor fi demolate instituţiile europene de valul colorat al tuturor celor care pun sub semnul întrebării politicile şi chiar existenţa Uniunii Europene, care se va revărsa la urne la alegerile europene? Răspunsul la ambele întrebări este nu.
Mai degrabă ar trebui să sperăm că euroscepticii vor câştiga alegerile următoare, şi că politicienii din ţările importante, împreună cu cei de la Bruxelles, vor fi cuprinşi de teama că nu se mai sincronizează cu o mare parte din opinia publică. Aceste cuvinte nu sunt scrise de un eurosceptic, ci dimpotrivă.
Totuşi, nu putem să închidem ochii la decalajul dintre multele reuşite ale Uniunii Europene şi incapacitatea celor care iau decizii, atât la nivel naţional cât şi la nivel european, de a implica cetăţenii în proiectul european şi de a-i da un nou avânt.
Uniunea Europeană a avut o mare oportunitate de a face un pas decisiv înainte, dar a ratat-o. Valul de protest care creşte – şi care îi aduce laolaltă atât pe suveranişti, care nu vor să se predea puterilor naţionale, cât şi pe duşmanii austerităţii “impuse” de Bruxelles – este rezultatul minţilor închise şi al orbirii elitelor în faţa marilor crize.
Criza, mai întâi financiară şi apoi economică, a lovit încet-încet Europa. A fost timp suficient să se prezică deznodământul şi să se pregătească măsuri de contracarare. Dar pentru a face asta, era nevoie de o viziune comună. O rază de speranţă a venit când premierul englez Gordon Brown, în mijlocul inerţiei liderilor europeni, a arătat o cale de ieşire în timpul summitelor G8 şi G20, în octombrie 2008. Din păcate a fost doar un foc de paie.
Slăbiciunea politică a lui Brown împreună cu detaşarea lui de cercul monedei europene au îngropat speranţa pentru o gestionare inteligentă şi echilibrată a situaţiei. De atunci, criza s-a înrăutăţit şi Europa a coborât într-o spirală a intereselor naţionale, având la înaintare un cancelar german lipsit de viziune strategică şi de cunoaştere a istoriei. Poate că, dacă ar fi frecventat cercurile disidente ale Germaniei de Est – şi ale Europei – în anii de formare, ar fi înţeles pe deplin importanţa solidarităţii, chiar şi la nivel continental. Dar nu a fost cazul.
Paradoxal, dificultăţile anilor de după 2008 ar fi putut da o altă oportunitate pentru a progresa în construirea Europei, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut, când, pe marginea dezastrului, Europa a găsit o cale să îl evite. Chiar şi confruntată cu cele mai dramatice manifestări ale neputinței europene, precum dezlănțuirea violenței și declanșarea războiului în Iugoslavia în 1991 – chiar dacă după o întârziere dramatică și de blamat – Uniunea a știut până la urmă cum să reacționeze: prin accelerarea procesului de integrare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est.
Au trecut acum şase ani de la criza financiară, şi în afară de muncă lui Mario Draghi de la BCE (nu de cea a lui Jean-Claude Trichet), nimeni nu s-a dovedit capabil să se mişte – şi nu spun pentru a rezolva criza, ar însemna să cer prea mult, dar cel puţin să dea Europei un rol pozitiv în gestionarea economiei continentale. Europa a părut inertă, ineptă, rea sau chiar o mamă vitregă. Tratamentul punitiv aplicat Greciei nu poate fi scuzat, poate doar cu argumente subtil rasiste.
Acest lucru este exact opusul modului în care o comunitate ar trebui să se comporte, chiar și cu membrul său cel mai corupt. Egoism, meschinărie, înguste și întortocheate căi de reafirmare națională au rupt sentimentul de solidaritate din care s-a născut proiectul european. Confruntându-se cu spectacolul oferit în ultimii ani de o serie de declarații pompoase și goale, de un număr infinit de întâlniri punctate de numeroase angajamente strigate în gura mare, cum ar trebui să reacţioneze publicul, epuizat de dificultățile tot mai mari ale vieții de zi cu zi? Ce ar trebui să simtă față de Uniunea Europeană, atunci când nu se vede nici solidaritate, nici planificare? Este greu de crezut că “pactul fiscal” sau uniunea monetară vor încuraja încrederea și vor oferi o bază“identitară”. Sigur, acestea sunt realizări importante, și știm că integrarea a fost realizată cu pași mici, intermitenţi. Dar medierilor intense care vin din consiliile europene le lipseşte o allure.
Ultimul impuls real de mobilizare, cel în măsură să inspire speranță, datează cu mai mult de un deceniu în urmă, atunci când UE (măcar o dată) a decis în mod curajos să-și extindă granițele sale la est. Chiar și atunci, cu toate acestea, teama de "instalatori polonezi" – adică fantezia legată de o invazie de forță de muncă ieftină și de migranți – a neutralizat acest moment.
În mijlocul crizei economice, a frustrării din cauza deficienţelor presupuse sau reale ale Uniunii în privinţa protejării cetățenilor de criză, a reafirmării din ce în ce mai explicite a intereselor naționale, efortul de a da un impuls pentru construirea Europei este enorm. Şi totul se face cu sprijinul celor care se definesc cu încăpăţânare încă euro-entuziaști.
Este o sarcină foarte dificilă, deoarece scurtăturile mentale ale euroscepticismului sunt mult mai “uşoare”: într-o perioadă de incertitudine, aceasta este o opțiune uşoară şi sigură pentru a găsi un ţap ispăşitor – şi cu atât mai bine dacă este la fel de distantă şi opacă precum gnomii din Bruxelles şi instanţele lor. Mult mai dificil este de a sublinia succesele integrării, care sunt atât de mult în ochii tuturor și de o asemenea claritate orbitoare încât au devenit invizibile. Să închidem granițele din nou, să eliminăm Programul Erasmus și pe descendenții săi, să restabilim vama şi accizele, să lăsăm fiecare ţară să meargă pe drumul său, şi să vedeţi în ce iad ajungem!
Acest lucru trebuie spus euroscepticilor. Trebuie să ne amintim ceea ce a fost Europa înainte de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, înainte de Tratatul de la Roma, de la Maastricht și apoi de la Lisabona, pentru a numi doar câteva dintre repere. Trebuie să ne amintim cele patru libertăți de la Maastricht, cele patru “puncte comune” ale Consiliului European din iunie 2012 (bancar, fiscal, bugetar și, în cele din urmă, uniune politică). Dar, mai presus de toate, trebuie să ne amintim ceea ce a fost o Europă în ruine după Al Doilea Război Mondial.
Altiero Spinelli și Ernesto Rossi au înțeles înainte și cu mai multă claritate decât oricine altcineva: răul Europei, și nu numai al acestui continent, se ascunde în naționalism. Identificarea inamicului în cel străin, diferit, “celălalt”, care este dincolo de limite (limen, așa cum au spus romanii), are un potenţial devastator, și s-a dovedit a fi îngrozitor în prima parte a secolului.
Bomba cu ceas a naționalismului ticăie mereu. Pentru a ne reaminti, din moment ce războiul din Iugoslavia nu a fost de ajuns, că acum avem inamicul în interior. Totuşi, această nouă, dificilă, și chiar dezechilibrată construcţie, reprezintă o încercare de a nu marca praguri de netrecut pe un astfel de teritoriu vast. Aceasta este construcţia pe care euroscepticii vor să o distrugă. Revenirea la statele mai mici, recuperarea suveranității economice, închiderea frontierelor, sunt toate regresii spre un trecut în mod înșelător mai prosper, senin și ordonat.
Iluziile sunt periculoase, deoarece sunt irealizabile, și mai ales pentru că ele sunt dăunătoare pentru această nouă, murdară, ordine europeană, fondată pe principii și intenții comune. Desigur, în toți acești ani, Europa s-a scufundat pentru a deveni un simplu spațiu de comerț liber, un întreg economic limitat şi contractând lucrurile comune.
Astfel, şi-a uitat complet misiunea. Și suntem surprinși că euroscepticismul este în plină desfășurare? Că, în faţa fisurilor pe care această viziune a construcţiei europne le-a trasat în sentimentele opiniei publice pentru Uniune, există un sentiment de respingere? Partidele eurosceptice sunt chiar produsul neajunsurilor clasei politice europene. De aceea, depinde de această clasă politică să găsească modalităţi pentru a dezamorsa argumentele euroscepticilor pentru o rupere a Uniunii.
Mai mult decât atât, și din fericire, euroscepticii, în ciuda faptului că se află pe cai mari, sunt separaţi pe mai multe falii: de exemplu, Frontul Național și Liga Nordului nu au nimic de-a face cu certăreţul dar democraticul partid UKIP al lui Nigel Farage sau cu Mişcarea 5 Stele a lui Beppe Grillo. Ca să nu mai vorbim de neo-fasciştii de la Jobbik, din Ungaria. Și, astfel, partidele nu constituie o entitate coerentă și unită; este puțin probabil că va ele vor fi capabile să găsească o platformă comună în viitorul Parlament European.
Chiar dacă ar câștiga, instituțiile UE, ca atare, nu ar fi în pericol. Cu toate acestea, acel sentiment de detașare și de neîncredere, care circulă în opinia publică europeană de ceva timp, apare pentru prima dată într-o mişcare politică puternică. În cele din urmă, ex malo bonum: poate fi un şoc sănătos pentru politicienii care zac pe coridoarele catifelate ale palatelor din Bruxelles, sau pe cele mai frenetice, dar tot neatente din capitalele europene.

About Daniel Gorun

Hi there!
«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Leave a Reply

O.P. VIDEO