Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, Catherine Ashton, şi primul ministru iranian, Mohammad Javad Zarif.
Acordul pe tema programului nuclear iranian, semnat în cursul nopţii de 23 spre 24 noiembrie, este rezultatul unui maraton diplomatic coordonat discret de Înaltul reprezentant al UE pentru Afaceri Externe. Un succes al celei care a fost dispreţuită mult timp pentru lipsa de charismă şi experienţă.
În momentul în care Catherine Ashton a asumat sarcina dificilă de a construi primul aparat diplomatic al Uniunii Europene, la sfârşitul anului 2009, baroneasa laburistă a stârnit râsul multora.
“Lady qui?” (“Lady cum?”), s-a glumit la Paris. La Berlin, politicienii se plângeau că Germania era ignorată. În plus, nimeni din anturajul lui Ashton nu vorbea limba germană. La Londra, atitudinea era “Marea Britanie nu doreşte o politică externă la nivel european şi nu va contribui la această iniţiativă. Deci, este în regulă”.
Pe fondul acestei atmosfere generale de dispreţ, dezamăgire şi surpriză, un oficial european de rang înalt care a continuat să joace un rol important în diplomaţia ei a îndrăznit să exprime o altă opinie: “În patru ani, Ashton va fi o personalitate politică majoră”.
În momentul în care primele raze de soare se vedeau duminică la Geneva, acea declaraţie, făcută în noiembrie 2009, acum aproape exact patru ani, părea un fel de premoniţie. Fosta activistă a Campaniei pentru Dezarmarea Nucleară a reuşit să obţină prin negocieri ceea ce pare a fi cea mai mare soluţie pentru detensionarea unei crize nucleare, succesul diplomatic al deceniului, o problemă şi o dispută care ar fi putut conduce la un război devastator în Orientul Mijlociu şi chiar la un nivel mai amplu.
Detensionarea parţială, dar semnificativă a crizei nucleare iraniene se datorează în primul rând schimbării regimului de la Teheran, în cursul verii, şi deciziei administraţiei Barack Obama de a trata cu seriozitate, pentru prima dată într-o generaţie, discuţiile cu Iranul.
Eforturi răsplătite
Însă anii de eforturi diplomatice făcute de Catherine Ashton, ceea ce la Bruxelles este considerată drept “inteligenţa sa emoţională” de a coordona aceste negocieri complexe, au produs rezultate. Pe 24 noiembrie, Ashton s-a trezit în postura neobişnuită de a fi asaltată cu complimente de către şeful ei, Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, de către Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, şi de către John Kerry, secretarul de Stat al Statelor Unite.
Herman Van Rompuy şi Catherine Ashton au obţinut funcţiile în acelaşi timp, ca rezultat al Tratatului de la Lisabona, care a creat posturile de preşedinte al Consiliului European şi Înalt reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politici de Securitate.
Amândoi erau personalităţi obscure, aparent nepotrivite ca viziune strategică, formare politică şi pentru a fi lideri la acest nivel. Exact ceea ce principalii lideri politici ai statelor europene voiau. Nu voiau un Tony Blair sau un David Miliband, nici influenţi politicieni germani sau francezi, versaţi pe scena internaţională, care să stabilească agenda politică şi să îi eclipseze.
Au optat pentru şi au obţinut doi tehnocraţi şi mediatori tăcuţi, pedanţi şi eficienţi, care se luptă cu unele dintre cele mai mari provocări contemporane. Lui Van Rompuy i-a revenit sarcina de a se contrazice cu liderii de la nivel naţional pe tema celei mai grave crize din istoria UE – problemele zonei euro, criza datoriilor suverane şi criza financiară.
Ashton a trebuit să construiască de la zero serviciul diplomatic al UE, creând prima instituţie comunitară din ultimul deceniu, pe fondul unora dintre cele mai pasionale conflicte interne de la Bruxelles şi între Bruxelles şi cele 28 de state membre.
Cele mai multe critici care o vizau erau de natură sexistă, fiind foarte dureroase. Ashton s-a retras într-o dependenţă de muncă, efectuând deplasări internaţionale, evitând contactele cu presa, construind asiduu şi încet legături personale cu actori globali precum Iranul, fostul secretar de Stat american Hillary Clinton şi ministrul chinez de Externe. În regiunea Balcanilor, Ashton a iniţiat o diplomaţie foarte personalizată cu premierii din Serbia şi Kosovo care a reuşit să producă un succes major, dar puţin observat .
Continuarea in presseurop.eu
Niciun comentariu: