Dezvăluită de The Guardian şi The Washington Post, ciber-supravegherea exercitată de NSA nu este decât o latură a intruziunii serviciilor de informaţii americane în viaţa privată a europenilor. Iar guvernelor noastre le este foarte greu să se opună – atunci când nu sunt pur şi simplu de conivenţă.
Comisia Europeană a repetat, luni 10 iunie, că este "preocupată" de Prism, programul american de supraveghere electronică condus de către Agenţia de Securitate Naţională (National Security Agency, NSA), care îi permite să aibă acces la date din străinătate, inclusiv din statele europene.
Neobişnuit de discretă, dna Viviane Reding, comisarul pentru Justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie, nu a acuzat făţiş Statele Unite ale Americii (SUA), dar, potrivit purtătorului ei de cuvânt, dânsa evocă "sistematic" cu acestea drepturile cetăţenilor europeni. Comisarul se concentrează mai degrabă asupra ţărilor Uniunii Europene (UE), care au blocat, joi 6 iunie, la Luxemburg, proiectul ei de protecţie a datelor personale.
În discuţie de 18 luni şi de-a lungul a 25 de şedinţe, dosarul DPR(Data Protection Regulation, regulamentul privind protecţia datelor) a trecut prin 3000 de amendamente şi divizează Uniunea. Miniştrii de Justiţie din cele Douăzeci şi şapte de state membre s-au întâlnit doar cu câteva ore înainte de dezvăluirile fostului angajat CIA, Edward Snowden, în ziarul britanic The Guardian, care ar fi putut poate contribui la aplanarea divergenţelor dintre punctele lor de vedere. Londra şi Haga au considerat proiectul Reding prea constrângător pentru întreprinderi, Paris dorea mai multă atenţie asupra reţelelor sociale, Berlin a judecat că textele sunt prea imprecise... Confruntate cu dezvăluirile despre Prism, capitalele europene măcar se întrunesc astăzi, pentru a spune la rândul lor că sunt"preocupate".
Transferuri, uneori, voluntare
Acest termen a fost deja folosit de către Comisie în 2000, atunci când au fost descoperite activităţile europene ale Echelon, o reţea anglo-saxonă de supraveghere globală a telecomunicaţiilor. NSA conducea această strategie de interceptare în scopul de a obţine informaţii economice, comerciale, tehnologice şi politice. Legislaţia statelor membre ale Uniunii era violată, precum şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor săi.
Londra a profitat, la momentul respectiv, de relaţia sa specială cu Washington pentru a-şi spiona rivalii europeni. Cele două capitale au negat; liderii europeni au preferat să uite că responsabilul cu criptarea comunicaţiilor Comisiei declarase că avea "contacte foarte bune cu NSA", care ar fi avut acces liber la informaţiile pretins confidenţiale ale executivului UE. Interesatul şi-a "rectificat" declaraţiile într-o scrisoare adresată superiorului său.
Şi apoi au venit atentatele din 11 septembrie 2001 – pe care Echelon nu le-a putut împiedica – şi, uneori de bunăvoie, adeseori fără voie, europenii au acceptat mari transferuri de date către autorităţile americane, în numele luptei împotriva terorismului. În 2006, ei au descoperit că Washingtonul avea acces în secret, de cinci ani, la informaţiile companiei Swift, cu sediul în Belgia, care securizează fluxurile financiare între băncile din lumea întreagă.
Odată ce a trecut stupoarea, a fost începută o negociere dificilă, care s-a terminat prin semnarea unui acord în 2010. Europenii au obţinut dreptul de a putea evalua pertinenţa cererilor americane, iar un responsabil al celor Douăzeci şi şapte este prezent în capitala SUA pentru a exercita un control, procedurile şi orice incidente sunt evaluate la fiecare şase luni etc.
Cazul datelor personale ale pasagerilor aerieni (PNR, passenger name record) nu a fost mai puţin complicat. Vor fi trebuit nouă ani de discuţii şi patru versiuni ale unui text pentru ca să se ajungă în sfârşit la un consens, în aprilie 2012. Cu grija mai ales de a evita semnarea de acorduri bilaterale cu puţine garanţii, europenii au sfârşit prin a accepta transmiterea de 19 tipuri de date privind toţi călătorii UE care merg în/sau zboară peste SUA. Washington a propus la schimb liberalizarea autorizaţiilor de acces la teritoriul american. Dar, mai ales, datele adunate devin anonime după şase luni, şi sunt stocate timp de cinci ani într-o bază "activă", şi apoi zece ani într-o bază "pasivă". Mai multe in presseurop.eu
.jpg)
.jpg)
Niciun comentariu: