La vernisajul expoziţiei de pictură “Satul în arta plastică“
am descoperit că mai sunt români care se gândesc la satul românesc, care
încearcă, după puteri, să păstreze şi, de ce nu, să reînvie spiritul satului
românesc, satul de aici de lângă noi, din Valea Trotuşului. Este vorba de
pictorul oneştean Daniel Gorun şi pictorul oneştean, cu adânci rădăcini în
satul Buciumi, Ghiţă Teacă.
Dl. Daniel Gorun ne prezintă într-o notă personală, în culori predominante de alb, albastru şi verde, peisaje din satul românesc. Peisajele vizează clădirile satului: casele ţărăneşti cu anexele şi gardurile lor, biserica ( “Amurg 2” ), etc. Însă pictorul le redă de la distanţă, copleşite de natura în care se integrează perfect. Privitorul acestor peisaje are posibilitatea să vadă dincolo şi dincoace de vatra satului, cu toate casele sale. Astfel mergând în “Linişte”, spre “Amurg”, ori “Spre sat” avem prilejul să ne cufundăm în adâncul vegetal al pădurii ( “Iarnă târzie” ) sau al apelor unui lac ( “Lacul”, “Coada Lacului”) sau cascade ( “Cascada” ). Aici putem suferi de nebunia copleşitoare a albului zăpezii (“Săivane iarna” şi “Iarna în sat” ) sau de teama unei explozii a universului ( ca în peisajul “La Râpi” ) unde pare că natura întreagă vrea să se răzvrătească împotriva omului, în absenţa acestuia însă.
În “Singurătate” satul românesc ne apare adormit, pustiu, fără prezenta caldă a ţăranului, a animalelor sale, a lucrului său bine făcut. Din lucrări precum “Toamnă”, “Linişte”, “Iarnă târzie” şi “Marginea”, înţelegem că, sufleteşte, satul românesc actual se potriveşte unor toamne şi ierni copleşitoare, bacoviene, şi niciodată unor primăveri sau veri.
Nota pozitivă în toate aceste picturi, în care predomină mai mult culoarea decât linia, este faptul că pictorul ne aduce, ne poartă paşii, către sat şi împrejurimile lui, şi nu ne îndepărtează de el. Ni se impune, prin aceste lucrări, să medităm sobru la existenţa şi frumuseţea satului, ne stârneşte curiozitatea de a-l intreba pe autor despre ceea ce a descoperit când, în cele din urmă, a intrat în satul pe care l-a pictat din depărtare. Pentru plăcerea mea personală, şi doar pentru că nu agreez iarna ca anotimp, remarc tablourile intitulate “Lacul”, “Marginea”, “Amurg 2” şi “Cascada”
Machetele din carton ale unei “Cetăţi ţărăneşti medievale” şi ale unui “Glob pământesc medieval”, prezente în expoziţie, vin să ne vorbească despre preocuparea, din trecut şi prezent, a artistului plastic Daniel Gorun, pentru un anumit tip de “hand made” tridimensional şi despre plăcerea sa pentru detaliu, plăcere care scoate la lumină lucrări deosebit de frumoase.
Dl. Ghiţă Teacă vine să ne arate frumuseţile dinăuntru ale satului, cu referire expresă la satul său natal, Buciumi, de lângă Oneşti. Aici vedem din imediata apropiere, de pe uliţa satului: “Casa Hilohi”, “Grajdul bunicului”, “Biserica veche din Buciumi”. Observam prezenţa lemnul modelat de mâna ţăranului buciumean: de la prispa casei, din “Curte la ţară”, la sopronul şi grajdul casei, de la crucile cimitirului sătesc, din gardurile grădinilor, la grinzile, sprijinite de copaci, puse la odihnă pentru lucrări viitoare, etc. Vedem căpiţele de fân iarna (“Iarnă la Buciumi”), bolţile de viţă de vie care acoperă curtea ( “Casa cu vie” ), pomii fructiferi care îmbracă de jur împrejur casele ( “Casa Hilohi”, “Primăvara”), grădinile bine lucrate, ordonate, din jurul acestor case ( “Case la Buciumi”, “Grup de case” ). Aici satul este viu, chiar dacă oamenii nu se zăresc nicaieri. Avem, cu o singură excepţie, peisaje de primăvară-vară, când, vrem să credem, tot ţăranul trudeşte la câmp, deci ştim de ce lipseşte. Casele sunt vii, proaspete, adunate precum o turmă de mioare în jurul păstorului, închipuit de biserica nouă, cu turlă, a satului ( “Satul Buciumi”). Albăstruiul caselor, împreună cu albul bisericii vechi şi a celei noi dau optimism privitorului, proiecţia umbrelor vegetaţiei pe pereţii caselor dând o notă veselă, primitoare. La fel şi culorile alternant roşii, pentru tiglă şi cenuşii, pentru tabla zincată a acoperişurilor, contrastează pozitiv cu verdele înflorit al pomilor care uneşte întreg satul. Prin rigoarea liniilor şi culorilor, Ghiţă Teacă doreşte să ne arate dragostea sa pentru satul Buciumi în mijlocul căruia trăieşte, căruia îi simte pulsul, îi urmăreşte schimbările şi încearcă să-i păstreze tradiţiile, frumuseţea lăuntrică, cuminţenia şi liniştea. Pentru aceasta a înfiinţat împreună cu soţia sa “Muzeul de etnografie Aristiţa şi Ghiţă Teacă – Buciumi”, ca o transpunere în realitate a mesajului său din picturile acestei expoziţii.
Din peisajele sale nu lipsesc şi referiri la trecutul şi prezentul altor localităţi învecinate cu satul Buciumi, de care autorul este legat sufleteşte: “Tg Ocna – Strada Mare”, “Conacul Alecu Aslan” din Oneşti, “Gara veche Oneşti”. Toate aceste plusuri, date de arhitectura unui orăşel de provincie, Tg Ocna, şi ale unui sat, fost centru de comună, Oneşti, aduc o notă nostalgică ( dorind păstrarea cu orice preţ a imaginii unor clădiri vechi care, poate, nu mai există ) tuturor lucrărilor expuse de artistul plastic Ghiţă Teacă. Cu plăcere de oneştean îmi rămân în memorie tablourile: “Biserica veche din Buciumi”( ambele peisaje ), “Primăvara”, “Case la Buciumi”, “Conacul Alecu Aslan”, “Tg Ocna – Strada Mare”, “Gara veche - Oneşti”.
De ce nu apar ţărani în tablourile acestei expoziţii? Din punctul meu de vedere, un posibil răspuns ar fi acela că ţăranii nu mai sunt ţărani adevăraţi. Ei au devenit sufleteşte, de voie sau de nevoie, târgoveţi sau orăşeni, chiar dacă încă trăiesc fizic în satul lor. Astăzi, ei trebuie să lupte din răspunteri ca să poată vieţui cu demnitate pe uliţele satului lor şi să apară în picturile unor artişti plastici precum Ghiţă Teacă şi Daniel Gorun.
Dl. Daniel Gorun ne prezintă într-o notă personală, în culori predominante de alb, albastru şi verde, peisaje din satul românesc. Peisajele vizează clădirile satului: casele ţărăneşti cu anexele şi gardurile lor, biserica ( “Amurg 2” ), etc. Însă pictorul le redă de la distanţă, copleşite de natura în care se integrează perfect. Privitorul acestor peisaje are posibilitatea să vadă dincolo şi dincoace de vatra satului, cu toate casele sale. Astfel mergând în “Linişte”, spre “Amurg”, ori “Spre sat” avem prilejul să ne cufundăm în adâncul vegetal al pădurii ( “Iarnă târzie” ) sau al apelor unui lac ( “Lacul”, “Coada Lacului”) sau cascade ( “Cascada” ). Aici putem suferi de nebunia copleşitoare a albului zăpezii (“Săivane iarna” şi “Iarna în sat” ) sau de teama unei explozii a universului ( ca în peisajul “La Râpi” ) unde pare că natura întreagă vrea să se răzvrătească împotriva omului, în absenţa acestuia însă.
În “Singurătate” satul românesc ne apare adormit, pustiu, fără prezenta caldă a ţăranului, a animalelor sale, a lucrului său bine făcut. Din lucrări precum “Toamnă”, “Linişte”, “Iarnă târzie” şi “Marginea”, înţelegem că, sufleteşte, satul românesc actual se potriveşte unor toamne şi ierni copleşitoare, bacoviene, şi niciodată unor primăveri sau veri.
Nota pozitivă în toate aceste picturi, în care predomină mai mult culoarea decât linia, este faptul că pictorul ne aduce, ne poartă paşii, către sat şi împrejurimile lui, şi nu ne îndepărtează de el. Ni se impune, prin aceste lucrări, să medităm sobru la existenţa şi frumuseţea satului, ne stârneşte curiozitatea de a-l intreba pe autor despre ceea ce a descoperit când, în cele din urmă, a intrat în satul pe care l-a pictat din depărtare. Pentru plăcerea mea personală, şi doar pentru că nu agreez iarna ca anotimp, remarc tablourile intitulate “Lacul”, “Marginea”, “Amurg 2” şi “Cascada”
Machetele din carton ale unei “Cetăţi ţărăneşti medievale” şi ale unui “Glob pământesc medieval”, prezente în expoziţie, vin să ne vorbească despre preocuparea, din trecut şi prezent, a artistului plastic Daniel Gorun, pentru un anumit tip de “hand made” tridimensional şi despre plăcerea sa pentru detaliu, plăcere care scoate la lumină lucrări deosebit de frumoase.
Dl. Ghiţă Teacă vine să ne arate frumuseţile dinăuntru ale satului, cu referire expresă la satul său natal, Buciumi, de lângă Oneşti. Aici vedem din imediata apropiere, de pe uliţa satului: “Casa Hilohi”, “Grajdul bunicului”, “Biserica veche din Buciumi”. Observam prezenţa lemnul modelat de mâna ţăranului buciumean: de la prispa casei, din “Curte la ţară”, la sopronul şi grajdul casei, de la crucile cimitirului sătesc, din gardurile grădinilor, la grinzile, sprijinite de copaci, puse la odihnă pentru lucrări viitoare, etc. Vedem căpiţele de fân iarna (“Iarnă la Buciumi”), bolţile de viţă de vie care acoperă curtea ( “Casa cu vie” ), pomii fructiferi care îmbracă de jur împrejur casele ( “Casa Hilohi”, “Primăvara”), grădinile bine lucrate, ordonate, din jurul acestor case ( “Case la Buciumi”, “Grup de case” ). Aici satul este viu, chiar dacă oamenii nu se zăresc nicaieri. Avem, cu o singură excepţie, peisaje de primăvară-vară, când, vrem să credem, tot ţăranul trudeşte la câmp, deci ştim de ce lipseşte. Casele sunt vii, proaspete, adunate precum o turmă de mioare în jurul păstorului, închipuit de biserica nouă, cu turlă, a satului ( “Satul Buciumi”). Albăstruiul caselor, împreună cu albul bisericii vechi şi a celei noi dau optimism privitorului, proiecţia umbrelor vegetaţiei pe pereţii caselor dând o notă veselă, primitoare. La fel şi culorile alternant roşii, pentru tiglă şi cenuşii, pentru tabla zincată a acoperişurilor, contrastează pozitiv cu verdele înflorit al pomilor care uneşte întreg satul. Prin rigoarea liniilor şi culorilor, Ghiţă Teacă doreşte să ne arate dragostea sa pentru satul Buciumi în mijlocul căruia trăieşte, căruia îi simte pulsul, îi urmăreşte schimbările şi încearcă să-i păstreze tradiţiile, frumuseţea lăuntrică, cuminţenia şi liniştea. Pentru aceasta a înfiinţat împreună cu soţia sa “Muzeul de etnografie Aristiţa şi Ghiţă Teacă – Buciumi”, ca o transpunere în realitate a mesajului său din picturile acestei expoziţii.
Din peisajele sale nu lipsesc şi referiri la trecutul şi prezentul altor localităţi învecinate cu satul Buciumi, de care autorul este legat sufleteşte: “Tg Ocna – Strada Mare”, “Conacul Alecu Aslan” din Oneşti, “Gara veche Oneşti”. Toate aceste plusuri, date de arhitectura unui orăşel de provincie, Tg Ocna, şi ale unui sat, fost centru de comună, Oneşti, aduc o notă nostalgică ( dorind păstrarea cu orice preţ a imaginii unor clădiri vechi care, poate, nu mai există ) tuturor lucrărilor expuse de artistul plastic Ghiţă Teacă. Cu plăcere de oneştean îmi rămân în memorie tablourile: “Biserica veche din Buciumi”( ambele peisaje ), “Primăvara”, “Case la Buciumi”, “Conacul Alecu Aslan”, “Tg Ocna – Strada Mare”, “Gara veche - Oneşti”.
De ce nu apar ţărani în tablourile acestei expoziţii? Din punctul meu de vedere, un posibil răspuns ar fi acela că ţăranii nu mai sunt ţărani adevăraţi. Ei au devenit sufleteşte, de voie sau de nevoie, târgoveţi sau orăşeni, chiar dacă încă trăiesc fizic în satul lor. Astăzi, ei trebuie să lupte din răspunteri ca să poată vieţui cu demnitate pe uliţele satului lor şi să apară în picturile unor artişti plastici precum Ghiţă Teacă şi Daniel Gorun.
Mulţumesc autorilor şi Bibliotecii municipale “Radu Rosetti” din Oneşti pentru bucuria organizării acestui vernisaj, la care a fost prezent un public numeros. Rog pe toţi cei ce trec pragul bibliotecii oneştene să poposească timp de 10 -15 minute în mijlocul peisajelor din această expoziţie şi să înţeleagă puţin din frumuseţea dar şi drama satului românesc contemporan.
Gheorghe BOGZA
.jpg)
.jpg)
Niciun comentariu: